Defect

Imi place ca traiesc intr-o lume plina de defecte.
Poti sa`mi zici ca sunt nebuna, dar sincer iti zic ca imi place.
M`am indragostit iremediabil de oamenii de tip “flawless” ce`si etaleaza perfectiunea nascuta din defecte. Intelegi ce zic? Adica au atatea defecte, incat sunt perfecti.
In opinia mea, mi se pare ca in momentul in care ai mai multe defecte, incepi sa fii putin perfect. Suna aiurea, stiu, dar cred ca asa e.
Cand ai prea putine defecte, ti le vezi mereu. Mereu te uiti in oglinda si esti nemultumit, si mereu auzi o critica de la cei de langa tine si iti faci griji, zile si nopti si cazi in depresii dinalea fara end(sfarsit) in care ajungi sa te intrebi cu ce ai gresit in viata ca sa meriti asta, lucru foarte nederept si de ce lumea te uraste.
Vezi tu, in momentul in care ai o droaie de defecte, deja nu`ti mai pasa. Poate ca nici macar nu le vezi. Si daca le vezi, esti atat de defect incat nici nu`ti pasa. Aici se regaseste placerea in a fi...defect. Cred ca noi toti ar trebui sa gasim cat mai multe lucruri gresite la noi.
Iti dai seama? Sa fim toti defecti. N`am mai fi suparati, n`am mai face riduri, n`am mai face vanzare la Advil, Nurofen si alte chestii recomandate de farmacist in momentul in care prezinti severe dureri de cap, provocate de faptul ca tipa de vis-a-vis si`a luat o bluza ca a ta. Am fi o planeta plina de oameni fericiti, cu zambete mari, si fara disensiuni.
Revenind, imi place ca traiesc intr-o lume in care toti au defecte. Ma face sa ma simt oarecum mai implinita, eu cu eu, je cu mine, sa stiu ca nu sunt singura.
Ma amuza ingrozitor babele din autobuz, care isi incrunta sprancenele si iti trag priviri de “te omor bah” daca indraznesti cumva sa nu te ridici automat in momentul in care ai zarit ca doamna cu pricina s`a urcat in mijlocul de transport in comun, indentificat de marea parte a vostra ca tramvai sau autobuz.
Am descoperit o chestie mai nou. Voi ati obesrvat ca la metrou, procentajul de babutze enervante(sorryyy) este mai scazut decat in masinile ce merg la suprafata? Poate ar trebui sa multumesc celor care au inventat multele scari de la metrou sau pur si simplu e o fobie de subteran, dezvoltata o data cu varsta.
Ma amuza, iar, tipele care merg cu toata trusa de machiaj varsata pe fata si mirosind a drogherie.
Imi place la nebunie cand, incercand sa merg linistita pe strada dau peste vreo tipa cu parul strans in coada, ce pocneste din degete pe ritmurile lui guta, sau peste vreun tip cu 3 kile de aur la gat si tricou playboy.
Iar, imi place cand sunt suparata, si ma prefac, pentru ca nu pot sta suparata niciodata.
Si iubesc momentul in care vad ca o persoana nu ma sufera.
Pentru ca pana la urma, si el, si ea, si tu, si eu avem defecte.
Si totusi, lumea parca ar fi mai trista fara babutze, metrouri, manele si intruchipari ale perfectiunii(aia sedata, plina de calmante si tratamente, si operatii si surogati de fericire).