Mic fragment dintr`o lunga insiruire de sentimente

*personajul exista de mult, intr`o lunga povestioara de`a mea. povestioara mea creste in fiecare zi cate putin. o sa ajunga mare*

Intr`o zi, David se plimba in parc. Stiu ca nu e nimic ciudat in toata povestea asta. Cati nu au mers in parc si cati nu s`au plimbat ore intregi!
Azi insa, el era cuprins de ganduri. Era iar in lumea lui. Avea in mana un pix si o foaie(ura reportofoanele si alte dispozitive care de care mai moderne, care nu faceau altceva decat sa artificializeze viata oamenilor si sa poceasca majoritatea cuvintelor). Se uita oarecum mirat la acea foaie, care inca reusea sa se mentina alba, contrar gandurilor ce alergau prin mintea lui. Avea un dead-line.
Si ce ar fi putut scrie el acum? Acum cand nu`i trecea nimic prin minte. Si de fapt nimicul lui era atat de complicat ! sa zica oamenilor ca el o iubeste pe ea ? sa le zica de fapt ca se crede un penibil cand zice ca o iubeste, pentru ca sentimentelor le ia mai mult de cateva zile sa se imprime in sufletul unui om.
Sigur ar scrie cu litere mari numele ei. Si l`ar lasa acolo, sa stea singur pe foaia alba. Pentru ca de fiecare data cand s`ar uita la el ar fi coplesit de emotii. Altfel, in a doua varianta mai putin placuta pentru el, ar descrie un eveniment. Un eveniment care ar fi pur si simplu evident si clar in esenta lui, caci nu ar mai zice nimic altceva. Doar un moment din existenta unor persoane pe care cititorul nu le`ar fi identificat, dar i`ar fi placut ce citeste, pentru ca si celorlalti le`a placut.
Si daca totusi ar lasa un singur nume pe foaie? Si restul sa vina de la ei. Sa`si faca singuri o poveste, cum si el si`a facut`o pe a lui.
Cu cerneala neagra incepe sa scrie, incet si cu tinere de inima niste cuvinte prinse de prin dictionare. A hotarat, ca o consecinta a lucrurilor pe care le`a gandit, sa nu scrie nimic legat de povestea lui. Sa se detaseze complet. Deaia nu a avut David niciodata succese imense in literatura. Pentru ca se detasa atat de mult de el, incat nimeni nu reusea sa`si personalizeze ceea ce citea. Era acid si critic. Si rareori isi folosea cuvintele ce veneau din suflet. El se considera un intreg. Si pana la urma, tot ceea ce scria trebuia sa apartina mediului ce il inconjura. Nu lui!

Reportajul unei iubiri III

Ca sa intelegi mai bine, in arhiva din martie gasesti primele 2 parti din aceasta povestioara. (pure fiction)


De fiecare data cand isi aminteste de trecut, ea roseste. Sta acum, intinsa pe canapea si cu cana de cafea langa ea. El nu e acasa, a plecat devreme la serviciu si acum are timp pentru ea.
Se gandeste la trecut si la tot ce a fost intre ei, tot ce inca mai este, dar inmultit de zeci de mii de ori. E asa de ciudat cum se completeaza unul pe celalalt, parca nici nu trebuie sa termine frazele, caci el i le continua.
In trecut ii era frica. Se temea ca nu cumva el, baiat frumos in viziunea ei, sa nu gasesca pe alta, cu ochi mai frumosi, buze mai frumoase, cu o gandire mai putin analitica si cu un zambet mai larg. Cand mergeau pe strada il tinea strans de mana si ocazional ii cauta privirea, parca pentru a se asigura ca el e acolo, nu neaparat fizic.
Acum au crescut. Nu mai sunt niste copii. Nu mai fac pariuri si nu mai tipa pe strada. Acum sunt fericiti prin lucruri mai mari. lucrurile marunte au disparut incet incet din viata lor acum acoperita putin de rutina.
Se trezesc dimineata, isi beau cafeaua, el isi fumeaza tigara, si pleaca impreuna la serviciu. Drumul dimineata e tacut, nu se mai uita unul la celalalt, caci sunt prea impovarati de problemele cotidiene.
Ajung seara acasa si discutiile devin banale.
Macar acum ea are sansa sa schimbe ceva. azi avea liber. Azi era o zi importanta, pentru ca azi isi amintea cum era cand era tanara.
Azi, pentru ea si pentru el urma sa fie o zi frumoasa.
Lua cana de pe jos, se imbraca si iesi pe usa. Azi...el va avea parte de o surpriza.