Cu pasi grabiti Claudia paseste spre biroul cel mare. Cel din capatul holului. Pasii se aud pe parchetul de o culoare inchisa. Stia ce urmeaza. Nu urma nimic rau de fapt. Ci doar ceva ce isi dorise mereu, insa acum, nu era lasata sa se bucure.
Asteptase de luni, ba chiar ani de zile promovarea pe care acum o capatase. Se uita in urma ei, si simtea, stia cu siguranta ca nu era singura care o merita. Nu intelesese deolc procesul de emancipare al femeii. Era in fapt o idee minunata, dar care pusa in practica amesteca mule lucruri, creea mai multe probleme si stia, iar stia ca mule dintre fetele din biroul ei isi doreau sa nu se fi pus in practica. Ba pe de o parte....are si partile ei bune.
Intra.
Sta inauntru 5 minute, ii sunt spuse cateva cuvinte si apoi urmeaza sa isi stranga lucrurile. Urca cu un etaj mai sus, la birourile alea separate, cu niste mese mari si calculatoare performante.
Fetele o felicita cu o bucurie exagerata. Sub ea se ascunde cea mai curata invidie. Era singura schimbare ce se putea intampla in viata lor si uite! s-a intamplat in viata ei. Acum urma sa casitge mai mult. Aude parca in surdina felicitarile rele, iar acum se intristeaza parca si mai rau.
Luminita statea si o privea dintr`un colt. Are biroul in stanga ei. Interpreta tristetea ei ca o propaganda. Vezi tu, ca si cum au avansat`o pe ea, dar ea nu si`a dorit asta nici moarta! Stie Luminita, asta e discursul tuturor celor care urca in grad:”Eu nu mi`am dorit asa ceva.”
Claudia se ridica de pe scaun si se indreapta spre usa. Pasind afara de acolo, ii revine sentimentul de bucurie, bucurie pe care ar fi trebuit sa o tina pentru ea, sa o pastreze si sa nu o lase sa se evapore. Pentru ca e munca ei. E realizarea ei. Si vorbele rele sunt ale lor. Si un zambet mare se contureaza si urca la etaj. E o noua etapa.
