Defect

Imi place ca traiesc intr-o lume plina de defecte.
Poti sa`mi zici ca sunt nebuna, dar sincer iti zic ca imi place.
M`am indragostit iremediabil de oamenii de tip “flawless” ce`si etaleaza perfectiunea nascuta din defecte. Intelegi ce zic? Adica au atatea defecte, incat sunt perfecti.
In opinia mea, mi se pare ca in momentul in care ai mai multe defecte, incepi sa fii putin perfect. Suna aiurea, stiu, dar cred ca asa e.
Cand ai prea putine defecte, ti le vezi mereu. Mereu te uiti in oglinda si esti nemultumit, si mereu auzi o critica de la cei de langa tine si iti faci griji, zile si nopti si cazi in depresii dinalea fara end(sfarsit) in care ajungi sa te intrebi cu ce ai gresit in viata ca sa meriti asta, lucru foarte nederept si de ce lumea te uraste.
Vezi tu, in momentul in care ai o droaie de defecte, deja nu`ti mai pasa. Poate ca nici macar nu le vezi. Si daca le vezi, esti atat de defect incat nici nu`ti pasa. Aici se regaseste placerea in a fi...defect. Cred ca noi toti ar trebui sa gasim cat mai multe lucruri gresite la noi.
Iti dai seama? Sa fim toti defecti. N`am mai fi suparati, n`am mai face riduri, n`am mai face vanzare la Advil, Nurofen si alte chestii recomandate de farmacist in momentul in care prezinti severe dureri de cap, provocate de faptul ca tipa de vis-a-vis si`a luat o bluza ca a ta. Am fi o planeta plina de oameni fericiti, cu zambete mari, si fara disensiuni.
Revenind, imi place ca traiesc intr-o lume in care toti au defecte. Ma face sa ma simt oarecum mai implinita, eu cu eu, je cu mine, sa stiu ca nu sunt singura.
Ma amuza ingrozitor babele din autobuz, care isi incrunta sprancenele si iti trag priviri de “te omor bah” daca indraznesti cumva sa nu te ridici automat in momentul in care ai zarit ca doamna cu pricina s`a urcat in mijlocul de transport in comun, indentificat de marea parte a vostra ca tramvai sau autobuz.
Am descoperit o chestie mai nou. Voi ati obesrvat ca la metrou, procentajul de babutze enervante(sorryyy) este mai scazut decat in masinile ce merg la suprafata? Poate ar trebui sa multumesc celor care au inventat multele scari de la metrou sau pur si simplu e o fobie de subteran, dezvoltata o data cu varsta.
Ma amuza, iar, tipele care merg cu toata trusa de machiaj varsata pe fata si mirosind a drogherie.
Imi place la nebunie cand, incercand sa merg linistita pe strada dau peste vreo tipa cu parul strans in coada, ce pocneste din degete pe ritmurile lui guta, sau peste vreun tip cu 3 kile de aur la gat si tricou playboy.
Iar, imi place cand sunt suparata, si ma prefac, pentru ca nu pot sta suparata niciodata.
Si iubesc momentul in care vad ca o persoana nu ma sufera.
Pentru ca pana la urma, si el, si ea, si tu, si eu avem defecte.
Si totusi, lumea parca ar fi mai trista fara babutze, metrouri, manele si intruchipari ale perfectiunii(aia sedata, plina de calmante si tratamente, si operatii si surogati de fericire).

Consumatie

Primeste un apel de la ea. Pe el nici macar nu il deranjeaza. Asa cum poate l`ar fi deranjat daca venea din partea unei foste iubite.
Si ea i`a fost iubita. Dar el a stiut, la modul cel mai sigur, sa`i reprime toate sentimentele alea de iubire sau de gelozie. Oricum, o iubise un numar mic de zile. Vreo luna, maxim doua. Nici macar nu`si mai amintea. De fapt, iubirea lui se stinsese foarte repede, el o compara cu o tigara fumata asa...la ocazii. Fara sa ii mai creeze dependenta.
Ii zisese ca nu mai vrea. Nu stiu cum, ea reusise sa`l faca sa nu mai vrea. Se saturase pana peste cap. A mai asteptat un pic. Vroia sa simta si el...dependenta. Sa simta ca nu mai poate fara ea.
Da` de unde!
Despartirea a fost una plina de lacrimi, suspine si reprosuri. El nu intelegea de ce trebuia ca ea sa faca atatea crize. Nu era nimic serios.
Pentru el, nimic nu era serios. Avea un pachet de carti, si parca de fiecare data o juca pe cea mai buna. Prietenul lui ii zisese ca o sa se arda intr`o zi. Nu`i pasa.
Macar acum sa poata si el sa se distreze.
Revenind la ea. Nu`i facuse o impresie prea buna.
Il sunase sa`l invite la o petrecere. El, foarte frumos de altfel, refuza.
“Cum mai? Tocmai tu sa nu vii? Prietenul meu cel mai bun?”
Da...ea le spunea tuturor baietilor cu care se saluta ca erau cei mai buni prieteni ai ei. Deaia nu`i placea lui. Ea era peste tot. Erau de ajuns doua conversatii si deja erai cel mai bun prieten al ei. Era totusi admirata. Cand ii intrai in gratii, te ridica in slavi si zicea numai lucruri bune despre tine. Iti intra pe sub piele, iar tu, ca doar toti suntem oameni, te simteai excelent auzid cum zice numai lucruri bune despre tine. Ti se urca la cap.
Cand cu iubirea, el se aprinsese tare de tot. Vroia sa`i ceara sa se mute la el , sa`i jure iubire vesnica si sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti.
Dar s`a trezit repede. Usor usor, saturat pana peste cap de nebuniile ei, a decis ca e momentul sa treaca mai departe. Tigara se stinsese demult, iar lui ii era pur si simplu prea lene sa o mai aprinda.
Ii era lene sa raspunda le telefon cand il suna sau sa ii dea explicatii. I se luase peste masura de ea.
A refuzat politicos invitatia, desi daca mai insista mult era posibil sa uite complet de maniere si sa`i zica vreo doua.
Suna iar telefonu. O noua perspectiva. Zambeste si raspunde cu o voce de macho... noua lui achizitie in materie de agatat.
Prietenul lui ii zisese:”Frate, odata si odata o sa dai lovitura rau de tot cu alo`u ala...”

Urme

Cu ochii inlacrimati ii facea cu mana.
Statea pe un peron aproape gol, imbracata cu un pardesiu rosu.
Oricum ar fi fost, iesea in evidenta. Avea ochii albastrii si buzele rosii. De asta se indragostise el prima data.
O vazuse pe strada, in fata facultatii, si de atunci tot incerca sa intre in vorba cu ea. Cand in sfarsit a reusit, ramasese socat. Era genul de fata frumoasa, de la care asteptarile sunt joase, conform mentalitatii din ziua de azi.
Dar ea era altfel. Ea vorbea frumos. Si se uita frumos la el. Si cand zambea emana caldura. Si nu era vulgara. Si se imbraca frumos. Si stia in sinea lui ca toti il invidiau.
Si acum ea era acolo. O lasase singura.
O voce groasa anunta plecarea. Ea auzi.
Isi sufla nasul.
Zambea.
Nu vroia sa`l faca sa se simta prost pentru ca pleca. Chiar ea ii sugerase asta. Dar isi dorise oarecum sa auda niste cuvinte:”Vino si tu cu mine”. Dar nu le auzise. In momentul acela ea s`a gandit ca poate el nu o iubeste atat de tare. Daca o iubea, ar fi zis, ar fi chemat`o cu el.
Urma sa lipseasca mult, dar pentru ea nu conta. Trebuia doar sa`i fi zis sa mearga cu el, si l`ar fi urmat. Vezi, ea atat de tare il iubea.
Trenul se pusese in miscare.
El se uita pe geamul zagriat. Ii parea rau ca ea suferea. I`ar fi zis in orice moment ca isi dorea din tot sufletul ca ea sa fie cu el, dar mereu s`a gandit ca el nu ar trebui sa fie in drumul ei.
Si daca o lua cu el? Ce s`ar fi ales de ea? Ea aici avea viata, aici avea casa, prietenii si tot ce studiase pana acum.
Aici era ea fericita. Asa vroia el sa`i demonstreze ca o iubeste. Lasand`o sa`si traiasca viata.
Acum nu se mai vedea trenul.
Usor, cu pasi mici, se indrepta catre iesire. Nu vroia sa se grabeasca, sa ajunga acasa. Nu vroia sa se intalneasca cu cineva, pentru a evita intrebarea:”De ce esti trista?”
Nu vroia sa dea detalii.
Era undeva in lumea ei cuprinsa de el.
Vantul rece si fulgii de zapada o lovira puternic in momentul in care iesi din gara.
Vroia sa`i inghete si inima, si sufletul, si lacrimile ce acum erau din ce in ce mai abundente.
Era singura pe strada si lasa urme in zapada alba.