Reportajul unei iubiri II

-Nu pleca...
Petrecusera impreuna ultimele 24 de ore. Undeva pe o canapea in apartamentul ei. Nu dormisera. Au vorbit multe. S-au cunoscut mai bine. Acum nu mai era nevoie de cuvinte. Ochii isi spuneau totul.
El se ridicase. Ea, cu o oarecare teama in glas ii zisese: “Nu pleca...”. atat a fost in stare sa zica. Ii era frica sa nu`l piarda. Ii era frica sa nu plece.
-Stii ca eventual o sa trebuiasca sa plec.
-Da, dar nu acum...
-Mai avem 24 de ore...
Asa isi promisesera. Ca o sa-si petreaca 48 de ore impreuna. De fapt, totul fusese doar un pariu. Un pariu frumos. Se cunoscusera cu 2 zile inainte. Undeva intr-un bar. Eventual ochii lor s-au intalnit. Eventual au intrat in vorba. Iar acum erau acolo, de 24 de ore, in sufrageria ei.
Ea se uita la cana de pe masa. El bause din ea.
Isi intoarse privirea. El se uita la ea.
-La ce te uiti?
-Esti frumoasa...
Se simtea dezvaluita in fata lui. In timpul asta, el ii invatase ticurile si analizase modurile in care ea se uita la el. Ii era somn. Se vedea pe chipul lui. Insa ii promisese ca nu o sa adoarma. Vroiau sa profite de timpul asta. Erau momente frumoase. Ea deschise gura sa ii zica ceva.
-Shhh...Nu zice nimic. Vreau sa`mi amintesc momentul asta asa. Nu vorbi. Cuvintele au de obicei darul de a strica lucrurile frumoase.
Ramasesera asa. Nici unul nu zicea nimic.
Au adormit.
Cand s`a trezit, el zise:
-Mai sunt 13 ore.
-Ce numar urat.
-E doar un numar.
Ea s-a ridicat de pe canapea. S-a dus in bucatarie. Ii era foame.
Totul se derulase repede, in tacere. Mereu a urat pauzele aste, dar acum ii se pareau frumoase. Avea multe de zis, dar nu vroia sa provoace discutii interminabile. Ii placea doar sa se uite in ochii lui. Aveau o sclipire aparte.
-Inca 2 ore.
-Mai e prea putin.
Ea se gandea de mult la acest moment al plecarii. A sosit. El se ridica, putin prea repede, si isi ia jacheta din cuier. Isi scoate pachetul de tigari si isi aprinde una.
-Acum paraseste-ma!
Teribil suna cuvintele, chiar si cand nu crezi in ele. Incep sa devina autonome si sa induca in fiinta sentimentul pe care il exprima si care nu se gasea deloc acolo unde era numit.
-Nu te parasesc, doar plec. Asa cum ti`am promis.
-Gata, spuse ea.
El ridica ochii spre ea, mari, rataciti. Stinge tigara si se indreapta spre usa. Ea il urmeaza cu un pas. Inima ii bate de nesiguranta ca s`ar putea totusi ca el sa nu plece atat de usor precum crede si isi doreste ea. In fata usii il lasa pe el sa deschida. Intr-o clipa el este dincolo si apasa clanta pe dinafara. Ea resprira adanc. E singura in casa. Nu se departeaza de usa care ii desparte. Asculta atenta sa`i auda pasii coborand scarile. Nu aude nimic. Totusi ii e bine. Se simte in siguranta, eliberata de toata greutatea starii de emotie care nu intra deloc in ecuatia fericirii ei.
De la fereastra baii se vedea toata straduta. Ea il privise din spate. Abia il recunoscuse. Intr`adevar, n`avea de unde sa ii cunoasca mersul, nici silueta. Doar umarul stang, dupa ochi, daca il va privi in ochi.
Se intoarse in camera si aduna de pe masuta scrumiera si cana ramasa de ieri, cana lui. Se duce in bucatarie, le spala, le sterge si le aseaza pe masa. Urmele, macar urmele, nu mai exista. El se rezemase de spatarul canapelei. Statuse si pe fotoliu. O privise dinspre usa, rezemat de biblioteca. Ea se apuca sa stearga praful.
De fapt, toata casa trebuia curatata. Dupa 1 zi si o noapte ar fi fost cazul.
Acum iese pe balcon si urmareste cu inima stransa siluetele barbatilor care treceau pe strada.
Se duce inapoi la usa. Asculta cu atentie. Deschide usa. Isi dorea ca el sa fie inca acolo, sa nu fi plecat, iar ea sa se arunce in bratele lui.
El nu e acolo, si nici sub fereastra ei, si nici pe straduta. Se mai duce o data in baie. Uitase de fereastra aceea. Nu...nu este nici in partea asta. Plecase pur si simplu. Si atunci, de ce sa mai tina prosopul care ii aduce aminte ca el fusese si nu mai este? Cu o mana prinde capacul de la cosul cu rufe murdare si il ridica. Il lasa sa cada inauntru.